acum 3 ani

Activ

Costel Zăgan

1 februarie 2019  · 

Distribuit pent

Gabriel Dîrmon

1 februarie 2018  · 

Ca și Dumnezeu, mama trebuie iubită necondiționat.

Costel Zăgan

FOAMEA DE POEZIE

 Versul respiră

odată cu mine

poezia mă îmbracă

mai bine

ca pielea

transpir câteva

semne de punctuație

controversate

dragostea însă

descifrează

totul

sărut cu sărut

Costel Zăgan, ODE GINGAȘE

CINEVA-I CINEVA

 Abuzat de istorie

caricatură a destinului

divorțat de viață

și

ibovnic al singurătății

tot el

se plânge

că

totu-i ok

Costel Zăgan, ODE GINGAȘE

 ÎNVIEREA (2)

   Lacrimile sunt probabil adevărata cale de acces spre interioritatea noastră. Sau a unui personaj. De pildă eu, Dio, sunt personajul cel mai dificil cu care am avut de-a face vreodată. Şi pe care-l pricep cel mai puţin sau deloc.

   Lacrimile par nişte lupe măritoare : plângând îmi zăresc mai bine sentimentele. Poate că plânsul nu-mi poate vindeca sufletul de singurătatea care mă încearcă precum un reumatism enervant însă îmi poate înmuia inima împietrită de necazuri (mereu şi mereu altele !) şi sărăcie.

   Tigrule, în ultimele luni de zile , soarele mi-a umplut viaţa numai de pete dureroase şi incolore. Sufletul, de plumb topit, în zilele şi nopţile sufocante, îmi bloca iniţiativa oricărei acţiuni mai de Doamne-ajută !

   Parcă aş fi fost un manechin de plumb. Cavoul lui Bacovia ieşit în stradă ! Şi eu ca o umbră protejându-i singurătatea : rece şi înţepenit de depărtare!

   Şi totuşi nu scriu să-mi vindec sufletul de durerea mută ce mă ţine încătuşat. Pacă aş trăi într-o cuşcă nevralgică, înnebunitoare!

   Principiul călcâiului lui Ahile, în cazul meu, Dio, funcţionează invers : arâtându-mi pe unde aş putea ajunge cel mai repede în prezent.

   Simt că suferinţa a epuizat toate datele despre Univers.

Sau poate că Dio nu acceptă că ar mai exista şi altceva în afară de acest sentiment de dragoste care stă ca un nod în gâtul Universului. Un sentiment a cărui acuitate vibrează parcă în tâmpla lui Dumnezeu.

   Aş vrea să urlu, să descătuşez timpul încarcerat în mine! Ochii mi se măresc de neputinţă!

    Doamne, cine m-a pus să urc în Turnul Babel ?

Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (141)

Activ

Costel Zăgan

24 ianuarie 2019  · 

Distribuit pentru: Public

Ioana Manolache

24 ianuarie 2019  · 

HORA UNIRII-N DOI

Costel Zăgan

Hai iubito şi dă-mi mâna

mâna ta ca o vioară

să traduc iarăşi româna

într-un susur de izvoară

Mâna ta ca o vioară

pare vers de Alecsandri

mângâind iar mă omoară

într-un veac fără Dridri

Pare vers de Alecsandri

nu traduc iarăşi româna

nici pe-a fi în a nu fi

hai iubito şi dă-mi mâna

Mâna ta ca o vioară

îmi răstoarnă munţii iară

CEZEISME II

 COSTEL ZĂGAN - POETUL EREZIILOR TÂRZII

Debutul târziu (la 47 de ani, cu "Hiperbole blitz") nu denotă o autoexcludere a poetului din piaţa literară, ci mai degrabă o amânare a mărturisirii livreşti (stricto sensu). Departe de a fi un autor prolific, Costel Zăgan este totuşi un bun strateg, el desfăşurându-şi poemele în pagini de reviste, pe bloguri sau site-uri de specialitate, rămânând însă permanent într-o stare de reverenţioasă timiditate cu propria poezie. 

Dovedind o fervoare direct proporţională cu o anume vibraţie nedisimulată la inefabilul poetic, Costel Zăgan îşi asumă timbrul liric personal, cu un discurs sincer, fără exuberanţe şi contemplaţii inutile, chiar dacă uneori abundă în autoironii iscoditoare sau versuri vag melodramatice, cărora le conferă, însă, un aer de sensibilitate mereu în alertă. 

Deşi pare să fie tributar poeziei tradiţionaliste, în vers clasic, Costel Zăgan îşi surprinde cititorul cu poeme îndrăzneţe, scormonitoare, dar lipsite de stridenţe lingvistice. Poetul îşi asumă astfel o etică a cuvântului, el rămâne credincios sieşi, dar şi culturii în care s-a născut şi a creat.

Poemele lui Costel Zăgan nu cad în desuetudine, o anume mirare şi o sprinteneală a rimei asigurând poeziei coerenţa lirică atât de necesară, rima fixând, de fapt, mesajul poetic al discursului.  

Insistenţa tematică (Eminescu, Poetul, dragostea etc.), relieful extrem de personal în care se desfăşoară, alături de o predispoziţie naturală pentru imagini poetice care dezvoltă aceste tematici, fac din Costel Zăgan un autor care permanentizează starea de poezie, o cultivă şi o transmite semenilor săi fără orgoliu, dar cu o responsabilitate care tinde să devină, în sine, o profesie.

De remarcat, la Costel Zăgan, generozitatea faţă de poezia confraţilor săi, care trece dincolo de statutul de simplu cititor. Prin aceasta rostul său se multiplică, aşteptăm ca şi confraţii să îl (re)citească şi să îl (re)cunoască.

(Florentina Toniţă)

0 co