ÎNVIEREA (2)
Lacrimile sunt probabil adevărata cale de acces spre interioritatea noastră. Sau a unui personaj. De pildă eu, Dio, sunt personajul cel mai dificil cu care am avut de-a face vreodată. Şi pe care-l pricep cel mai puţin sau deloc.
Lacrimile par nişte lupe măritoare : plângând îmi zăresc mai bine sentimentele. Poate că plânsul nu-mi poate vindeca sufletul de singurătatea care mă încearcă precum un reumatism enervant însă îmi poate înmuia inima împietrită de necazuri (mereu şi mereu altele !) şi sărăcie.
Tigrule, în ultimele luni de zile , soarele mi-a umplut viaţa numai de pete dureroase şi incolore. Sufletul, de plumb topit, în zilele şi nopţile sufocante, îmi bloca iniţiativa oricărei acţiuni mai de Doamne-ajută !
Parcă aş fi fost un manechin de plumb. Cavoul lui Bacovia ieşit în stradă ! Şi eu ca o umbră protejându-i singurătatea : rece şi înţepenit de depărtare!
Şi totuşi nu scriu să-mi vindec sufletul de durerea mută ce mă ţine încătuşat. Pacă aş trăi într-o cuşcă nevralgică, înnebunitoare!
Principiul călcâiului lui Ahile, în cazul meu, Dio, funcţionează invers : arâtându-mi pe unde aş putea ajunge cel mai repede în prezent.
Simt că suferinţa a epuizat toate datele despre Univers.
Sau poate că Dio nu acceptă că ar mai exista şi altceva în afară de acest sentiment de dragoste care stă ca un nod în gâtul Universului. Un sentiment a cărui acuitate vibrează parcă în tâmpla lui Dumnezeu.
Aş vrea să urlu, să descătuşez timpul încarcerat în mine! Ochii mi se măresc de neputinţă!
Doamne, cine m-a pus să urc în Turnul Babel ?
Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (141)
Comentarii
Trimiteți un comentariu