ARTHUR RIMBAUD

VALEA ADORMITĂ

Cu buze verzi cântă un râu

Smulgând din rădăcină apa,

I-ajunge umbra pân' la brâu -

Și soarele-i închide pleoapa.

Soldatul plânge-n capul gol

Pe iarba, Doamne, adormită;

Parcă-i un înger ce-n nămol

E dus de-a pururi în ispită!

Surâsul pare împietrit pe buze,

Pământu-i gata să-nflorească

Dragostea tăcerea să-i acuze:

Natura-i, Doamne, omenească!

Și ochii-s un portret în rouă;

De sânge lacrimi parcă două.

(traducere de Costel Zăgan)



 A